eu şi blogu' meu

Veneam spre casă, veneam cu metroul, şi cum vorbeam cu colegele  de open space de una alta, îmi sare în ochi o reclamă: Magic Fm, muzică pentru o piele fină. Le fac atente şi pe colege şi le spun apoi că reclama e bună, şi-a atins scopul, m-a făcut să memorez că magic fm are o reclamă la metrou, că magic fm îndepărtează ţânţarii, că magic fm face pielea mai fină şi cel mai important, magic fm m-a făcut să scriu aceste rânduri.

Eu zic că va fi o nebunie, o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului. Păi cum? Păi magic fm face o piele mai fină.  Asta înseamnă falimentul industriei cosmetice. Ce creme hidratante, ce ph neutru, ce Q10, ce Dove, ce exfoliere.  De acum dacă vrei să faci un duş, dai drumul la apă, dai drumul la magic fm şi apoi să vezi ce prospeţime! ce fineţe!. Aş avea o sugestie de făcut, dacă  magic fm difuzează un sunet de o frecvenţă insuportabilă pentru ţânţari, (mai exact, este vorba despre 14850 Hz, că aşa se zice pe site), ce-ar fi să se introducă şi frecvenţe cu miros de portocale, pricomigdale, ciocolată, castravete,  cafea cu lapte. Nu neapărat în aceeaşi combinaţie. Poate asta o să-i încurajeze pe cei care obişnuiesc să cânte la duş, o piele catifelată duce la o voce mai fină, o voce mai fină duce la un altfel de karaoke, un altfel de karaoke duce la ceva gen mega star… Şi când te gândeşti că totul a pornit de la magic fm… Dar oare dacă se va asculta magic fm cu volumul tare, va avea efect de wash and go? şi părul va aveam mai mult volum? Sau să presupunem că românul va asculta manele fm, ce efect vor avea  acestea? Va afea efect invers? Va zbârci pielea? Va atrage ţânţarul? Sau musca? Că vorba ceea musca la c… trage…

Şi după cum se spune şi în titlu, acest articol nu face pielea mai catifelată şi nici obrazul mai subţire. Şi nici melodia ce urmează mai jos. Dar e melodia care îmi fredona pe la opt dimineaţă…

Magic fm face şi timpul să zboare altfel… observaţi data la care s-a scris articolul de pe site. 

Relatarea începe aşa: se făcea că era o zi toridă de vară, 19.07.2010, zi în care scriu aceste rânduri. Şi se făcea că trebuia să ajung la Piaţa Presei Libere, la Jurnalul Naţional să ridic nişte cărţi pe care le comandasem într-o bună zi de miercuri de pe shop.jurnalul.ro. Zi la fel de toridă probabil,  dar asta intră la alt capitol. Şi după ce mă ia ameţeală învârtindu-mă 30 de mine  ca să găsesc o informaţie coerentă legată de locaţia exactă. adică camera 334, după ce merg cu liftul 8 etaje, cu un lift care mergea cu o viteză ameţitoare de altfel (dacă aş fi mers pe scări aş fi ajuns mai repede), după ce mi se dă un număr de telefon la care îmi răspunde o amabilă căsuţă vocală, ajung la camera 334 şi zic bună ziua şi numele meu este şi am venit pentru…. O colegă citea comanda din calculator şi cealaltă colegă culegea cărţile din grămadă. Comanda nu era nici măcar pregătită aşa cum era normal şi aşa cum mi s-a mai întâmplat când am comandat online din alte părţi. Mi se pun cărţile într-un plic, mi se spune că nu au o pungă, le zic că am rucsac şi nu e nicio problemă, dau banii şi întreb:

Păi factura?

Răspuns: Nu putem să vă mai emitem factură pentru că s-a emis deja una pe numele dvs, factura care conţinea şi taxele de transport şi a fost stornată. Ne pare rău, nu vă mai putem elibera altă factură.

Păi şi dvs cum vă înregistraţi mai departe?

Răspuns: păi avem înregistrată comanda dvs care e transmisă la contabilitate.

Având în joburi anterioare legătură cu facturarea, având şi acum puţină experienţă în ceea ce priveşte comerţul online, le întreb pe respectivele de la shop.jurnalul, la următoarea comandă putem negocia preţul? Şi nu mă supăr dacă nu mi se eliberează factura sau măcar un simplu bon. Dar cum era treaba aia cu “”Vă rugăm solicitaţi şi păstraţi bonul fiscal”.

Şi acum că am terminat această relatare, o seară bună în continuare. Pam pam.

Pentru că e criză, pentru că salariile au scăzut sau au rămas la acelaşi nivel, pentru că tva-ul a crescut la 24%, pentru că bonurile de masă se vor impozita sau nu se vor mai da deloc… pentru că nu pot sta cu mâinile în sân (dar poate pe un sân, da) şi trebuie să găsesc soluţii de a mă descurca, am următorul anunţ de făcut:
Vând modestie! Da! Aţi auzit bine, vând modestie! Eu, prim proprietar, vând din propria-mi modestie. Menţionez că nu necesită reparaţii sau schimbări radicale, doar mici ajustări în funcţie de fiecare client. Poate fi folosită apoi imediat. În cazul în care sunteţi nemulţumiţi şi începeţi să vă lăudaţi, puteţi returna modestia în termenul legal de 10 zile lucrătoare. Preţ negociabil! Ofertă limitată!

Era o seară obişnuită de iunie. Se dusese canicula de acum câteva zile, acum domnea o temperatură decentă, nici prea prea nici foarte foarte, nici prea cald, nici prea frig. Undeva în depărtări se aud nişte voci şi nişte zaruri. Uşa de la balcon e deschisă şi îi aud pe tinerii vecini ce îşi măsoară talentul şi norocul la un joc de table la lumina iluminatului public de care se bucură şi parcarea. Undeva aici în apropiere, în surdină, se aud nişte acorduri muzicale de la un radio nu foarte cunsocut. Mă surprind fredonând ceva, mă opresc la scurtă vreme. Urechile mi s-au sesizat între ele şi au căzut de comun acord că ar fi cazul să mă opresc, nu înainte de a-mi promite că data viitoare mă vor atenţiona mai târziu. Seara obişnuită continuă. E ora 10.42 pm şi eu sunt tot pe fm.
Îmi mai arunc un ochi obişnuit pe facebook, unde întâmplător las un comentariu neobişnuit de filozofic: „dragostea e bună dacă e gătită la foc mic, cu condimentul potrivit”. Dar oare e locul potrivit? Habar n-am! Dar să îmi continui seara obişnuită.
Între timp mă apasă o problemă existenţială. Oare off scris cu doi de f e mai grav decât of scris cu un singur f? Nu de alta, dar necunoscute şi nebănuite sunt şi of-urile din zilele noastre.
Mai torn nişte vodcă în pahar, duc paharul la gură, dar îmi aduc aminte imediat că mă aflu într-o seară obişnuită şi nu există nicio vodcă. Poate în episodul următor…
Aflu că Franţa a pierdut cu 2-1. Nu ştiu cât de grav e, dar e singura ştire pe care am aflat-o.  În rest pot să zic că nu sunt la curent cu noutăţile, fie ele sociale, politice, sportive. Sau legate de vreme. Am un motiv destul de serios pentru care nu-s la curent. Fiind uşă de la balcon deschisă, uşa de la cameră stă mai mereu închisă, nu de alta, dar mă feresc să stau în curent, nu vreau să fac reumatism, că deh… am şi eu o vârstă…
V-am spus că era o seară obişnuită de iunie?

Deşi mă mai văd într-un alt miraj,
Nu am intrat într-un nou anturaj.
Rămân aproape în acelaşi peisaj,
Sunt acelaşi om de acelaşi gramaj,
Dar vedeţi, cu mici probleme de blocaj
Cu idei în ceaţă, slabe, de mic tiraj
Tot zero zero pe tabela de marcaj,
Dar sper într-o schimbare de voltaj,
Mă opresc aici, cu acest mic mesaj.

Şi fără nicio legătură, pentru că tocmai ce am ascultat piesa de mai jos, vă întreb: aripi picante, aripi picante, cine doreşte aripi picante?

Cassa Loco feat. George Hora - La Mall

Ştiţi povestea cu mi-aş dori o viaţă-n tenişi, ştiţi, desigur că o ştiţi, că doar atât de mult a fost mediatizată încât am primit şi replică. Ei bine vremea a trecut, eu am rămas la fel de tânăr şi neliniştit, şi cu dorinţe de preamărire… Dar să trec şi la poveste, o poveste care a fost şi încă este. 
Tovarăşul şi bloggerul ake mi-a furnizat poza de mai jos, anexată şi de-un comentariu pe care îmi permit să îl exprim atât de plastic puţin mai jos:

Am fost săptămâna asta să-mi cumpăr d’ale ţoalelor , iar într-un magazin nu-mi veni să creadă ochilor ce tricou îmi căzu în mână. La început am zis că nu e posibil. Iar ceea ce se vedea imprimat pe tricou, nu era decât o parte a unor cuvinte oarecare. Dar nu. Privind tricoul mai îndeaproape am văzut că scrie pe el doar numele marelui artist în viaţă, măce. Iar sub el era imprimat simbolul “vieţii în tenişi”. Hait!…îmi zic. Te pomeneşti că măce şi-a lansat pe piaţă linie de îmbrăcăminte pe şustache…Am scos telefonul…şi clic, am făcut poză ca să aduc ş’aici dovadă…
Bine, în cele din urmă mi-am cumpărat alt tricou pentru că nu ştiam dacă ăla e original sau fake…

PS: e fake!  dacă mi-aş fi lansat o linie de vestimentaţie aş fi făcut tam tam în media…

Nu-s eu mare cetitor de cărţi, dar din când în când, în numeroasele mele deplasări cu mijloacele de transport în comun, deplasări prea lungi uneori,  profit de prezenţa unei cărţi,  citesc şi timpul trece mai repede, şi mai eficient. Ultima carte citită în mare parte în metrou şi puţin şi pe tren este Taj Mahal – O iubire nemuritoare, autor Christian Petit. Şi apropo de cetitul pe drum este şi o vorbă, călătorului îi şade bine şi cu o carte la drum.
Cartea prezintă aventurile unui tânăr bijutier, Augustin Hiriart de Bordeaux, un tânăr francez care după ce îşi dovedeşte măiestria rămâne în serviciul fiului lui Jahangir şi al soţiei sale. La moartea acesteia, împăratul porunceşte să fie construit pentru ea un mausoleu imens.
Drumul până în aceste ţinuturi este plin de aventuri condimentat  cu  scene de dragoste. Un personaj aparte îl reprezintă Birbal, cel l-a ajutat pe Augustin de nenumărate ori de a scăpa din diferite situaţii, cel care l-a ajutat să ascundă colierele adevărate, Birbal fiind un artist al giumbuşlucurilor.

Pentru cea de-a 315- a aniversare a acestui edificiu, Christian Petit a imaginat un roman de dragoste şi aventuri, pornind de la scrisorile unui bijutier francez din secolul al XVII-lea, al cărui nume a fost asociat cu construcţia celui mai frumos monument din lume: Taj Mahal.

O lectură uşoară, merge şi pe timp de vară… mai ales pe timp de vară.

Articol scris la îndemnul Ştrumfiţei.  Ştrumfiţei cu eşarfă, desigur. Mulţam!

Ar fi culmea să citiţi acest articol până la capăt…

Culmea cititului de ziar în metrou, să ai adevărul de seară în mână dar să îl citeşti de la vecinu… sau vecina..

Culmea fotografiatului, să te joci cu zoom-ul de la obiectiv până îşi dă drumul.

Culmea lipsei de memorie în faţa patiseriei, să stai la rând să îţi iei palmier cu brânză dulce şi să ceri apoi foietaj cu brânză dulce. Cauza posibilă, oferta prea diversificată şi coada prea mare.

Culmea flirtului casnic, să îţi facă cu ochiul ochiul de la aragaz.

Culmea punctului lui Dorel, să pui punctul pe i, şi apoi, brusc, s-o laşi la punctul mort.

Culmea misterului, să fii atât de misterios încât lumea să îţi zică Sir.

Culmea visului de om fără carnet, să visezi că eşti şofer de camion şi de fapt să pedalezi la bicicletă.

Un neuron se legăna pe o pânză de păianjen.  Pânza de păianjen n-a rezistat şi neuronul a venit  cu o întrebare:

Î:  Ce e mare? E roşie? Şi are şi puţin alb?
R: O pungă mare, roşie, cu scris alb, pungă de cumpărături, nu fac reclamă acum.

Pentru cei ce gustă unul sec şi se petrec într-un grup numit “spune nu ridichilor seci!”. Mă întreb dacă nu cumva “este” a fost pus intenţionat ca să atragă clienţi şi să provoace amuzament. La mine a avut efect, să fac poză, nu să fiu şi client. În şcoli, această lecţie de marketing ar trebui predată ca marketing a la Vanghelie.

Locaţie: metrou Iancului.