Da! e luni, e 8 februarie, e început de săptămână, e iarnă grea şi omatu-i mare, e lupta cu nămeţii pentru mai toată lumea, e o nouă săptămână de sesiune pentru unii, e o nouă săptămână de muncă pentru clasa muncitoare, o nouă săptămână de griji, probleme şi fiecare cu ale sale…. Şi după unele cercetări, după luni urmează marţi, miercuri, şi aşa mai departe, ştie toată lumea alfabetul. Dar eu am avut în calcul altă ordine a zilelor pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că la plecarea de la preaminunatul meu job care este el preaminunat, le-am zis colegilor weekend plăcut! În scurt timp m-am trezit la realitate şi le-am zis un simplu pa. Bine că nu le-am urat sărbători fericite şi un an nou cu bine. Dar nu e timpul trecut.
În concluzie, vă urez o preaminunată săptămână, presărată ici şi colo cu simţăminte de weekend.
Am o stare de nestare, m-am autodiagnosticat cu „mi-e o lene de mă doare”. Mi-e lene rău, mi-e lene de toate, şi cel mai bun prieten îmi e patul. În timp ce scriu aceste rânduri, scaunul mi-e şi el un prieten la fel de bun. Mă susţine şi n-are absolut nimic de comentat, poate că s-a resemnat cu faptul că asta e menirea lui. Pe fondul acestei trândăveli am şi ceva fundal sonor, am găsit pe net un concert de a lu’ nenea Eric Clapton împreună cu Steve Winwood la Madison Square Garden. Ceea ce recomand. Live-ul de care vorbeam mai sus poate fi găsit şi p’acilea.
Mulţumesc pentru această leapşă Iguanei, aşadar, mulţumesc!
O zi din viaţa lui Măce. Măce se trezeşte de dimineaţă, nu foarte de dimineaţă, dar lui i se pare prea foarte de dimineaţă. Amână ceasul pentru 9 minute, se dă jos din pat, urmează un traseu bine pus la punct, adică deschis calculator, baie, bucătărie, cameră, deschis mail, pus nişte muzică, bucătărie, frigider, cameră, baie, îmbrăcat, baie, închis calculator, şi opt minute… ieşit pe uşă. De menţionat, că acest traseu al lui măce ăsta nu e acelaşi în fiecare zi, nu ţine cont de ordinea de mai sus şi câteodată acest traseu nu este lipsit de piedici, la propriu.
Ajunge la metrou, salută cu privirea ceilalţi mulţi participanţi la călătoria cu metroul care au plecat toţi în acelaşi timp cu el de acasă, şi culmea, toţi merg cu acelaşi metrou ca şi el. Nu ştie dacă să se bucure sau nu de treaba asta şi îşi vede de-ale lui, de-ale lui elemente de care să se ţină pentru a avea o călătorie lipsită de incidente, o călătorie cu un echilibru emoţional şi mai ales fizic în deplină armonie.
Ajunge în clădirea în care el prestează o chestie numită job şi urcă scările. Şi cum urcă el aşa scările cu un fantastic entuziasm, pe la etajul unu se uită la ceas, şi 57, mai are trei minute, încă o zi în care a fost în grafic şi a ajuns la timp! La etajul doi mai deschide o uşă, începe să dea cu neaţa şi îşi începe distracţia zilnică…
Mace tratează cu respect ora de plecare, şi pleacă de la serviciu. Şi de aici nu mai are un program bine pus la punct ca cel de până acum, aşa că se opreşte aici cu povestea unei zile din viaţă lui.
-Prietene, tu ai fost la imax? Mă întrebă prietenul meu imaginar puţin mai devreme. Îi răspund că da, şi cu treaba asta o să tot continui în aceste rânduri. Iaca fusei şi eu la imax. Şi văzui avatar. Şi mi-o plăcut, o fost îimax. Şi dacă tot spuneam pe aici prin ogradă că sunt un trilematic şi mă trilemez într-un spaţiu tridimensional, de ce să nu mă dau pe treide şi pe la imax.
Înainte de a începe filmul a venit un nene introducător care n-a venit singur, a venit cu nişte cuvinte de introducere. Şi ca să accentueze nenea ăsta măreţia ecranului a precizat că ecranul e atât de mare încât pot încăpea nuş câţi elefanţi. Dar de ce trebuie să-mi imaginez eu, spectatorul, că pe o suprafaţă verticală pot încăpea nişte elefanţi ? Au şi elefanţii spirala lor? Şi la ei e cu guru, cu misa, cu dintr-astea? De ce o fi dat elefantul ca unitate de măsură? Altceva nu găsea? Mă gândesc la băţul de chibrit, sau farfurii spălate cu noul detergent de vase (şi aici putea să mai câştige ceva bănuţi dintr-o reclamă), sau dvd-uri piratate cu filmul avatar, sau monezi de 50 de bani, sau doze de suc/bere/ceai (şi aici mai era rost de nişte bănuţi dintr-o reclamă) sau sticle de vin… ş.a.m.d.
Şi pentru că trăim în România, şi pentru unii e deja o scuză, la sfârşitul filmului un nene de culoare rromă, îmbrăcat într-un trening bleu cu alb, îşi ducea frumos cutiile de popcorn şi alte alea la coşul de gunoi, fufele care au stat pe acelaşi rând cu mine, au uitat de acest lucru şi le-au lăsat lângă scaune. Mă gândesc că poate au vrut să-şi marcheze teritoriul şi ca data viitoare să poposească tot pe aceleaşi scaune. Şi zău că încep cam multe propoziţii şi fraze cu şi!
Se spune că o poză face cât o mie de cuvinte, dar un semnul exclamării cât înseamnă? Câtă însemnătate pot avea cuvintele şi cât de mult poate creşte sau se poate schimba dacă la finalul unui simplu cuvânt, propoziţii sau fraze punem un semnul exclamării?
Mergând pe aceeaşi chestie, cât de multe pot spune trei puncte? Trei simple puncte. Unii le zic puncte de suspensie. Ăsta-i farmecul lor, că lasă loc de interpretat, ştii c-ar mai fi ceva de spus, ştii că propoziţia, fraza, ideea nu se termină, continuă…
Cu ce facem noi, brăilenii, Romania cunoscută? Am primit această provocare de la Liviu Chifane, căruia îi mulţumesc că s-a gândit la mine, un om simplu după vorbă după port, un brăilean cu o parte din suflet rămasă în Brăila. Şi cum spuneam odată pe blog că mi-aş dori o viaţă în cântec, o să spun şi acum că brăilean fiind prin muzici am cutreierat şi o să mai cutreier şi muzica lui Alifantis o să mă încânte mereu în cutreieratul meu. Nicu Alifantis s-a născut la Brăila pe 31 mai 1954, este un cântăreţ de muzică folk, actor şi poet român. Despre Nicu Alifantis, Emil Brumaru scria: “Nicu Alifantis ne scrie cu sufletul pe cântecul vieţii fiecăruia din noi, cuvintele-i simple, afectuoase, dulci-amare, lăsându-ne destrămaţi o clipă, reînviindu-ne apoi, mai bucuroşi, mai teferi, întru poezia-i caldă. În inima mea, toată blândeţea-l simte poet de când lumea şi-s fericit să o spun şi altora. Şi s-o repet pînă la îngeri!” Sursa a ceea ce aţi citit mai sus e wikipedia unde aflaţi mai multe detalii despre Nicu Alifantis.
Dar să lăsăm versurile lui Nichita Stănescu să ne încânte…
Şi să vă mai zic ceva, când se mai întâmplă să fiu pe acasă şi ies pe balcon ştiţi ce privelişte am? Văd case mai vechi sau mai noi, fie cu etaj sau fără etaj, fie îngrijite fie mai puţin îngrijite, văd turla bisericii Sf. Dumitru, văd braţele înalte are unor macarale parcă uitate pe malul Dunării, văd bătrânii munţi ai Măcinului, văd departe…
Iniţiativă acestei provocări a avut-o Florin Anini. Despre Brăila şi ale sale mândrii au mai scris Liviu Chifane şi Andrei.
Şi ca să nu uit, Brăila are luminiţe, multe luminiţe:
Şi povestea mege mai departe… ca valul Dunării… la Cristina.
Stimată naţiune, nu vreau să elaborez o moţiune şi nici să vă cânt vreau o minune. O s-o facă alţii mai bine puţin mai jos. Dragi tovarăşi şi prieteni. Am un anunţ de făcut. Vreau să decretez starea de stat la gura sobei. Vreau să decretez o stare de spus poveşti într-o lumină difuză, vreau o stare de râs, o stare cu miros de plăcintă de mere sau de dovleac, o stare cu vin fiert, o stare de „hai mă, care te duci să mai aduci nişte lemne”, o stare de cântec, o stare de „hai c-am zis destule bancuri, hai al cui e rândul?”, o stare de zâmbet condimentat cu râsete cristaline, o stare de „mai ştiţi astă vară….” , o stare de sunete de chitare, o stare de spus cuvinte şi de adus aminte… A, şi ca să nu uit, şi o stare de…portocale
Bineînţeles că am nevoie de semnături…
Leru-i ler şi iar e ler…. brr da’ şi geru-i ger… şi iar e ger…
Se dă din partea celor de la obligo următoarea temă: Un cal intră într-un bar. Ia o bere, bea o bere, iese afară, moare calul. De ce moare calul?
Eu răspunde:
Calul a murit de… de… deshidratare. Se ştie că alcoolul, deci şi berea, deshidratează. Şi cum singura fântână din sat era secată, calul n-avu nici o şansă. Calul nu era la prima bere şi nici în primul bar în care intra.
Calul recursese la această perindare din bar în bar în căutarea preotului satului, preot ce propovăduia botezul pocăinţei prin botezul cu alcool. Calul îl căuta pe preot cu scopul de a se spovedi după tripla crimă pe care o săvârşise.
Să dăm puţin timpul înapoi. Erau orele amiezii şi calul obosit după trasul la plug de dimineaţă se apropia de casă. Încă de la poartă urechile sale se bucură să audă muzica artistului preferat, Snoop Dogg. Cu zâmbetul pe buze intră în curte să-şi salute frumoasa lui iubită, o superbă iapă roşcată pe care o cunoscuse la un chef nebun undeva prin Vama Veche. Deschise uşa grajdului conjugal şi când colo ce-i zăriră ochii. Iubita lui iapă fuma restul de iarbă ce mai rămăsese de la prima coasă împreună cu doi măgări cu care se afla în intimităţi profunde, măgari ce erau cunoscuţi în sat drept iniţiatorii cultului emo.
Într-un exces de furie necheză din toţi plămânii şi zise: „-dar chiar în grajdul meu conjugal, pe muzica mea preferată şi pe iarba mea!?… Hai dă-o mă în…….” Şi i-a dat! I-a dat în potcoava lui pe toţi trei, bătându-i soră cu moartea care moarte îi şi luă curând.
În urma autopsiei s-a constat că de fapt calul murise din cauza excesului de iarbă. După ce i-a omorât pe cei trei, acesta a fumat restul de iarbă din prima coasă care încă nu se stinsese şi pentru că nu avea nici un efect îşi mai aprinse nişte iarbă din a două coasă. Excesul de iarbă combinat apoi cu berea i-a fost fatal.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa…
Două fătuci, tinere ca două lăptuci dezăpezesc o mică maşină. Cred că era un mic Peugeot. Interesant peisaj, să le vezi pe ele, pe micuţele june cu blugii strâmţi şi căciuliţă cu blăniţă trudind cu ale lor mici lopăţele.
Trec mai departe în drumul meu şi ajung la bancomat. Motivul, zi de chirie. Două bancomate în faţa mea, două cozi. Mă aşez la una dintre ele. La celălalt bancomat, călare pe maşinărie, un el şi o ea se chinuiau să scoată sau să depună nişte bani. Ceva îi unea în mod clar pe amândoi, haurul de pe ei, treningul adidas şi culoarea mai închisă. Pun pariu că nu le e greu cu banii, greu le e cu tehnologia.
Tot mai departe în drumul meu, metrou, nişte cerşetori vorbesc ceva între ei. Nu înţeleg ce. Dar îi văd zâmbind atunci când îşi împart câştigul. Monezi, zornăit de monezi.
Şi tot în drumul meu, lu’ un nene îi sună telefonul. Şi se pare că nu vroia să răspundă şi în acelaşi timp nu vroia să deranjeze pe cei din jur aşa că îl ţinea strâns tare în mâini. Unii folosesc tasta de silenţios…
Şi staţi că n-am terminat, aproape de casă o tanti se certa într-o parcare cu nişte neni. Nu ştiu care le era motivul. Dar am auzit-o pe tanti folosind cuvântul capitalist. La neni cred li s-a părut ceva vulgar, că au reacţionat cu trimiteri la origini. Şi cred că am exagerat puţin la partea asta…
Ăsta fuse spectacolul lumii văzut şi auzit de măce. O mică parte.
Dezaxata m-a dezaxat, pardon, m-a provocat la o leapşă. Aceea de a vă arăta locul de la care tastez şi clickuiesc. Am întârziat puţin cu leapşa pentru că a trebuit să fac puţină curăţenie. N-am respectat-o întocmai, trebuia să fac poza înainte de a face curăţenie, dar am ţinut să se vadă şi monitorul. Aşadar picture in picture:
Ştiu, lipseşte ceva din poză, sunetul. Locul uneia din boxe e sub masă. Şi boxele sunt momentan în service…
Acum că tot ai citit şi vizionat estit liber să iei această leapşa!
