eu şi blogu' meu

Prin 2001 martor la o conversaţie:

Mama: – Dar cum e posibil doamnă la această vârstă?
Doctor: -Fumează doamnă!
Mama: -Nu fumează doamnă!
Doctor: -Haideţi doamnă, nu-mi spuneţi mie de tinerii din ziua de azi!
Mama: -Nu fumează doamnă, ce credeţi că eu nu ştiu!
Eu, timid: nu fumez…

Discuţia se purta în cabinetul doamnei doctor de familie, eu nu fumam şi nu fumez nici în zilele lui 2010, însă pe atunci mi se dădea diagnosticul de o mică gastrită, gastrită care nu era deloc mică de fapt ci puţin cam severă, fapt ce a dăunat acelei perioade.  Ideea e că încerc pe cât posibil să fiu atent la ce mănânc, cât mănânc şi la ce interval se întâmplă asta. Am spus că încerc pentru că nu întotdeauna consider asta o prioritate şi se mai întâmplă să neglijez.

Astăzi, 24 februarie 2010, în urmă unei discuţii despre pauza de masă:

Un coleg: -În fond şi la urmă urmei, eu vin la muncă nu ca să mănânc, ci ca să muncesc!
Eu: -Da, sigur intri în angajatul model al oricărui angajator! Asta după ce mai devreme îmi spusese că vrea să fie primul pe un nou proiect.

Şi acum comentariul meu. Corect! Vii la muncă  pentru a munci, că de aia îi şi zice, dar vine un moment în viaţa unui om când trebuie să ia o pauză de masă. Pauza de masă e un drept al tău ca angajat, de ce să nu profiţi de el? Eu consider că dacă nu mi-aş lua o pauză de masă n-aş mai fi eficient în ceea ce prestez. Creierul mi-ar semnala într-una că e ceva în neregulă şi nu s-ar mai putea concentra la sarcini.

Ştiu că mulţi îşi amână pauza de masă pentru că au mereu ceva de făcut  cu prioritate. Ştiu  de asemenea că sunt mulţi angajatori care nu acordă cum s-ar cuveni dreptul la pauze şi la pauza de masă.  Chiar dacă pe moment nu simţim că ar fi ceva în neregulă cu lipsa unui alimentaţii potrivite, pe viitor sigur vreo durere ne va anunţa că ceva nu e în regulă. Din păcate aceasta ne va anunţa şi când suntem într-un cabinet medical sau chiar mai grav…

PS: acest articol este scris sub influenţa mesei de seară.

La o căutare pe google  „blog victor ponta” sau ceva asemănător, apare şi blogul lui măce,  măce un respectabil apolitic care nu acum multă vreme scria ceva despre un bordel, un bordel  al unei tragicomedii, făcând referire desigur la politichia românească. Bun. Şi de ce fac eu iarăşi referire la Victor Ponta? Pentru că Victor Ponta e în trend în aceste zile, în trend şi în ştiri, pentru că omul a fost ales preşedinte al PSD. Şi pentru că omul este în trend, se măresc şi căutările pe google. Aşa cred că a ajuns pe aici şi domnul simota din rădăuţi care mi-a transmis puţin mai devreme pe pagina de contact nişte felicitări dedicate desigur lui Victor Ponta.

simota dorin din radauti Says:

February 21st, 2010 at 12:00 pm

Vă felicit pentru victoria obţinută si vă doresc mult succes în activitatea politică, multă sănătate şi noroc în viată.Aşa să vă ajute Dumnezeu.Sunt un fost membru P.S.D.al organizaţiei locale Rădăuţi-Suceava,fost consilier P.S.D.

Reiau şi aici un filmuleţ care îi face cinste lui Victor Ponta:

later edit:  nişte poze interesante pe http://sutu.ro/

Acesta nu este blogul domnului Victor Ponta! Dacă doriţi să vă adresaţi domnului Victor Ponta puteţi să o faceţi pe blogul dumnealui: http://www.victorponta.ro/. Vă mulţumesc!

Uneori când n-am ce face, când sunt eu şi cu mine, când nu mă strigă nimeni, când e linişte, când vreau să fie linişte, când vreau să mă ia somnul şi caut ambientul potrivit, îmi pun un film. Filmul nu are un titlu definit şi nici o durată ştiută dinainte. Filmul e despre mine, cu mine, cu peisaje cunoscute. La fiecare vizionare sau revizionare player-ul e altul. Uneori se derulează mai repede, alteori mai încet. Alteori sunt secvenţe care se repetă, alteori sunt secvenţe în slow motion pe care insist eu să rămână în stand-by.  Uneori filmul ăsta obţine şi feedback de la mine şi fără să o fac intenţionat,  zâmbesc. Întotdeauna somnul învinge şi filmul se pierde. Se pierde, dar nu de tot. Ştiu că va apărea iar cu noi şi noi secvenţe…

Noapte bună.

O răţuşcă stătea pe lac,
Nimănui nu-i făcea pe plac,
Lumea vrea ca ea să facă fâl fâl,
Dar micuţa-i de la… Cernobâl.

Un iepuraş puţin mahmur,
Prin pădure se dădea dur,
Îi saluta pe toţi c-un hâc,
Dar când colo… bâldâbâc.

De dimineaţă ursul e tare fumat,
Iar face figuri şi iar se dă acrobat,
Uite ce tare râde maimuţa,
Că ursul face…  uţa uţa.

Urmează vulpea în această scenetă,
Nu e singură, vine cu a ei piruetă;
Dansează lasciv pe touch and go,
Şi face reclamă la… wash and go

…sunt plin de idei şi urăsc Valentine’s day. Am exagerat evident, nu sunt plin de idei, dar ca să iasă rima. Poza de mai jos trebuia să fie imprimată pe un tricou şi s-arăt eu lumii înconjurătoare cât de mult respect eu chestia asta cu Valentine’s day. Nu s-a mai întâmplat asta din păcate dar am ocazia să arăt acilea în ogradă. Mulţumesc  celui care m-a ajutat să pun ideea într-o poză, adică lui ake.

Update: am de făcut totuşi o urare: Happy Ballantine’s Day! Sec, cu două cuburi de gheaţă.

Dacă mai deunăzi vorbeam de o stare de stat la gura sobei sau de o stare de nestare, în episodul de azi, puţin despre o stare de lene.

Rânduri scrise pe telefon în metrou în drum spre casă:

mi-e lene să stau
mi-e lene de drumul lung
mi-e lene să ridic capul să văd ce e prin jur
mi-e lene să îmi pese că nu îmi pasă că mi-e lene
mi-e lene să mai spun că mi-e lene
mi-e lene să îmi pese că mă deranjează ceva…

Ajuns acasă mă încearcă acelaşi sentiment, de lene:

mi-e lene să găsesc o cauză a lenii ce mă leneveşte
mi-e lene să mai caut motive de lene
mi-e lene să mai continui despre starea de lene

Acestea fiind zise să-i dăm voie finalului să intre:

Final de articol 1, lenea continuă:

Final de articol 2, ce lene dom’le?

Citeam puţin mai devreme pe blogul Incashei despre construcţia în Bucureşti a unui nou mall care se va numi Pallady Shopping Center. De la an la an numărul şantierelor pentru construcţia mall-urilor creşte. Unele se finalizează la termen, altele nu. Sun Plaza se va deschide pe 25 februarie. Din câte am înţeles termenul de finalizare s-a tot amânat pe parcursul lui 2009. Dacă gradul de bunăstare al unui oraş sau al unei ţări s-ar vedea după numărul de mall-uri s-ar părea că o ducem prea bine.  Dar numai s-ar părea. Dacă ritmul acesta va creşte, mă gândesc că în curând vom avea câte un mall în fiecare staţie de ratb sau de metrou, sau mai mult de atât, vom ieşi din scara blocului şi vom intra direct în mall.

Am câteva sugestii pentru dezvoltatorii interesaţi de construcţia de mall-uri. De precizat că unii le zic developeri. În cazul în care aceştia îşi pun problema găsirii de spaţiu, vin eu cu nişte idei:

-construiţi mall-uri în parc, avem prea mult spaţiu verde, ce să facem cu atâta? Profitaţi de acest lucru, cu toţi vrem să fim în mai multe locuri şi distanţa ne împiedică. 2 în 1: un petic de parc,  un ditamai mall-ul !

-construiţi mall-uri pe lac, mai sunt în bucureşti câteva lacuri, profitaţi de acestea. Dacă în Orient se poate, trebuie să se poate şi la noi!

-apar discuţii de genul că al meu e mai mare, e cel mai mare. Dragi investitori, Palatul Parlamentului e o mare construcţie care nu e folosită la adevărata ei capacitate. Cele câteva sute de aleşi îşi pot face somnul de frumuseţe şi în altă locaţie. Faceţi un lucru măreţ, transformaţi o mare cheltuială în profit!

-imaginaţi-vă cum ar suna: mall-urile suspendate ale Bucureştiului, a enşpea minune a lumii. Vă daţi seama ce imagine şi-ar face România? Anghel Saligny ar fi tare mândru de treaba asta. Construiţi mall-uri suspendate!

-profitaţi de subteran, cei de la Metrorex vor să construiască noi magistrale, aliaţi-vă cu ei şi construiţi noi tunele şi numiţi-le mall-urile underground!

-nu vă puneţi problema construirii de locuinţe, acestea se pot realiza şi în vecinătatea oraşului.

Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.  Sau nu.

Da! e luni, e 8 februarie, e început de săptămână, e iarnă grea şi omatu-i mare, e lupta cu nămeţii pentru mai toată lumea, e o nouă săptămână de sesiune pentru unii, e o nouă săptămână de muncă pentru clasa muncitoare, o nouă săptămână de griji, probleme şi fiecare cu ale sale…. Şi după unele cercetări, după luni urmează marţi, miercuri, şi aşa mai departe, ştie toată lumea alfabetul. Dar eu am avut în calcul altă ordine a zilelor pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că la plecarea de la preaminunatul meu job care este el preaminunat, le-am zis colegilor weekend plăcut! În scurt timp m-am trezit la realitate şi le-am zis un simplu pa. Bine că nu le-am urat sărbători fericite şi un an nou cu bine. Dar nu e timpul trecut.
În concluzie, vă urez o preaminunată săptămână,  presărată ici şi colo cu simţăminte de weekend.

Am o stare de nestare, m-am autodiagnosticat cu „mi-e o lene de mă doare”. Mi-e lene rău, mi-e lene de toate, şi cel mai bun prieten îmi e patul. În timp ce scriu aceste rânduri, scaunul mi-e şi el un prieten la fel de bun.  Mă susţine şi n-are absolut nimic de comentat, poate că s-a resemnat cu faptul că asta e menirea lui. Pe fondul acestei trândăveli am şi ceva fundal sonor, am găsit pe net un concert de a lu’ nenea Eric Clapton împreună cu Steve Winwood la Madison Square Garden. Ceea ce  recomand. Live-ul de care vorbeam mai sus poate fi găsit şi p’acilea.

Mulţumesc pentru această leapşă Iguanei, aşadar, mulţumesc!

O zi din viaţa lui Măce. Măce se trezeşte de dimineaţă, nu foarte de dimineaţă, dar lui i se pare prea foarte de dimineaţă. Amână ceasul pentru 9 minute, se dă jos din pat, urmează un traseu bine pus la punct, adică deschis calculator, baie, bucătărie, cameră, deschis mail, pus nişte muzică, bucătărie, frigider, cameră, baie, îmbrăcat, baie, închis calculator, şi opt minute… ieşit pe uşă. De menţionat, că acest traseu al lui măce ăsta nu e acelaşi în fiecare zi, nu ţine cont de ordinea de mai sus şi câteodată acest traseu nu este lipsit de piedici, la propriu.

Ajunge la metrou, salută cu privirea ceilalţi mulţi participanţi la călătoria cu metroul care au plecat toţi în acelaşi timp cu el de acasă, şi culmea, toţi merg cu acelaşi metrou ca şi el. Nu ştie dacă să se bucure sau nu de treaba asta şi îşi vede de-ale lui, de-ale lui elemente de care să se ţină pentru a avea o călătorie lipsită de incidente, o călătorie cu un echilibru emoţional şi mai ales fizic în deplină armonie.

Ajunge în clădirea în care el prestează o chestie numită job şi urcă scările. Şi cum urcă el aşa scările cu un fantastic entuziasm, pe la etajul unu se uită la ceas, şi 57, mai are trei minute, încă o zi în care a fost în grafic şi a ajuns la timp! La etajul doi mai deschide o uşă, începe să dea cu neaţa şi îşi începe distracţia zilnică…

Mace tratează cu respect ora de plecare, şi pleacă de la serviciu. Şi de aici nu mai are un program bine pus la punct ca cel de până acum, aşa că se opreşte aici  cu povestea unei zile din viaţă lui.

Mulţumindu-vă pentru atenţia acordată, Măce încheie această leapşă, nu înainte de a o da mai gheparte: paginei lui Ralu, Claudia Bălan, Dezaxata, Adriana, Cristina, Bogdan, Mony, Mary,  Gabi şi cine mai doreşte, cine mai pofteşte.

LE: şi-o melodie: