eu şi blogu' meu

Ieşeam azi dimineaţă din scara blogului, pardon din scara blocului. Azi dimineaţă pe la şapte, c-aşa mi-am făcut eu nişte hobby-uri să ies în lume la o oră aşa matinală. Şi cum păşeam eu somnoros, la un moment dat din tufiş a ieşit un iepuraş, nu nu nu, asta e din altă poveste, la un moment dat după o maşină a ieşit un câine lătrând, lătrând spre mine evident. Ce-am zis eu la toate acestea? Uite bă, vine spre mine un câine lătrând. Stai aşa, ăsta e un banc, un banc sec. Eu am zis altceva, i-am zis să se ducă… mai încolo. Un vecin care ieşea şi el din scara blocului, pe care nu l-am mai văzut până acum dar cred că e vecin îmi zice:

-Vezi dacă nu eşti din zonă? Nu te cunoaşte!

Am doi ani de când stau aici. Am început să le ştiu şi feţele la câini, dar pe câinele ăsta nu l-am mai văzut. Şi acum mut peisajul pe alte plaiuri, pe plaiuri de filme, filme americane. Ştiţi acel scenariu tipic când o familie se mută într-un cartier şi îşi cheamă noi vecini la o plăcintă, la o budincă, la o măslină, la un pahar de vin sec, asta ca să fie şi ceva sec şi în cel de-al doilea paragraf. Ce-ar trebui să fac dacă mă mut într-o nouă locaţie, sau ce-ar fi trebuit să fac atunci când m-am mutat aici? Să iau câte o shaorma la fiecare câine şi să începem să socializam la o bere? Azi, într-un parc, un câine s-a repezit la o fetiţă, puţin a lipsit să nu o muşte. Fetiţa s-a speriat şi a început să plângă. Ştiţi şi bancul cu râdem, glumim dar nu părăsim incinta. Sunt de acord cu organizaţiile pentru protecţia animalelor dar în incintă, nu pe stradă, nu în parc.

 Mi-e somn, mi-e foarte somn, mi-e extraordinar de somn, mi-e cel mai somn. Şi nu numai mie mi-e somn. Şi ochii îmi sunt somnoroşi. Abia resusesc să stau cu ei  deschişi. Mi-e somn, foarte somn…  Oare există pastile antisomn? Oare pot crea dependentă? Oare ce denumire ar trebui să aibă? Pastila de după somn? Îmi arunc un ochi somnoros aşa în depărtare, tocmai pe geam şi parcă se văd nişte raze de soare. Dar razele de somn care m-au lovit pe mine sunt mult prea puternice. Şi nici nu sunt un copil cu părul bălai să fiu în formă maximă în funcţie de soarele de afară, dar asta-i altă poveste. După cum spuneam, mie mi-e somn şi dacă mai tastez mult mi-e frică să nu ies din această stare, aşa că nu o să mai zăbovesc mult. Încă un căscat…. Şi ce lung căscat am tras vonicii mei. Şi de ce e luni? Căscat puternic, freza-mi rezistă.. Nu exagerez cu nimic, dar am o medie de un căscat pe minut, şi nu cred că e un record absolut. Hai s-aveţi o zi bună!

De fapt nu e drept să mă declar eu dus, aştept rezultatele analizelor.  Să vedem ce spun şi specialiştii în domeniul dusului cu pluta, sau cu barca, sau cu şalupa, sau cu vreo ambacatiune de croazieră, dar hai să deviez şi pe alte căi. N-am  mai  postat cam de multişor, am fost cam  dus în ultima perioda, dus mai mult în afara mediului online.
Ştrumfiţa m-a onorat cu o leapşă acum câteva zile, prima mea beţie. Cred că se întâmpla pe la 16 ani, cam târziu, dar îmi place să cred că am recuperat şi încă recuperez. Eram la ţară într-o primăvară, o ajutam pe bunică-mea la săpat în grădină, şi cum mi se făcea sete cam des mă duceam la cramă unde aveam un bidon cu apa. Numai că în cramă se găseau şi nişte butoaie cu vin că de aia îi şi zice.  Şi mi s-a părut mai interesant să sting setea cu vin roşu. Şi am tot stins-o.  Într-un final m-a stins vinul pe mine. N-are nimic amuzant povestea dar asta fu prima mea beţie.
Şi pentru că o beţie de idei nu mă încântă momentan, mă opresc aici. Weekend fain!

A, şi încă ceva, ieri m-am văzut cu Bogdan la o bere. Omul vrea să umble creanga şi nu e singurul. Pentru asta a avut următoarea idee, umblacreanga.eu e numele site-ului pe care el şi mica gaşcă îl promovează. Gaşcă care se va face mai mare. Vedeţi şi voi despre ce e vorba. Aşadar, umblacreanga.eu.

adică selectezi ce scrie sub acest rând sau dai ctrl a

articolu  invizibil cu apostrof invizibil

Sunt omul invizibil, care scrie invizibil cu degetele lui invizibile de la tastatura lui invizibilă. Păi cum văd eu tastatura invizibilă dacă e invizibilă? Păi simplu! Omul invizibil vede şi alte lucruri care sunt invizibile, să nu-mi spuneţi că nu ştiaţi asta.  Bun, şi ce vrăji a mai făcut omul invizibil, prin ce aventuri s-a mai aventurat. În primul rând, omul invizibil care vorbeşte acum la persoana a treia a făcut nişte paşi invizibili şi a ajuns în faţa calculatorului să scrie aceste rânduri invizibile. A venit de la serviciu  cu metroul , a folosit o cartelă de acces deşi putea să sară, dar nu face omul invizibil de astea… dacă era şi un paznic invizibil, se întreba omul invizibil într-un gând invizibil, fireşte.  La serviciu a prestat o muncă cam invizibilă dar ce vină are dacă celelalte servicii de care depinde munca lui au fost invizibile?  În rest omul invizibil şi-a făcut cont pe facebook şi primeşte o grămadă de cereri de la oameni care vor să îl vadă, dar pozele lui sunt numai cu peisaje pentru că el e invizibil şi în poze, fireşte. Şi pe twitter e în mare vervă, dă multe mesaje mesaje invizibile, multe dintre ele cu linkuri invizibile, fireşte.
Omul invizibil nu e mereu  invizibil (sau pe invisible, că are şi messenger dar nu e niciodată online, fireşte). Omul invizibil renunţă să fie invizibil atunci când cei din jur sunt deschişi şi fără invizibilităţi, fireşte.

Mă bate gândul de la o vreme să scriu despre un lucru simplu, despre o pungă, sau despre o punguţă,  nu cu doi bani ci cu două sandvişuri (de multe ori în cazul meu) sau punguţa ce conţine pachetul pentru masa de prânz. Dacă mai acum câteva secole scriam despre un manifest al pungii de cadou, azi m-a bătut gândul în metrou să scriu în sfârşit şi despre punga pe care mulţi dintre vecinii  mei călători cu metroul o poartă. Pe lângă gând m-a bătut şi un somn de era să uit să cobor dar asta e altă poveste, nu dăm detalii acum.
Ce e aşa special la punga asta pe lângă faptul că ne poartă pachetul de prânz pentru unii dintre noi? Păi modul în care am intrat în posesia ei. Cele mai multe pungi cu care îmi întâlnesc ochii dimineaţa sunt de la farmacie. Fie că e Dona, Centrofarm, Remedio sau  vreo altă farmacie nu există dimineaţă în care să nu văd vreuna. Pe locul doi ar fi pungile care au pe ele vreo marcă de îmbrăcăminte, fie că sunt din plastic sau din hârtie şi acestea din urmă fac reclamă la ceva. Şi ar mai fi şi câteva care fac reclamă la vreun operator de telefonie mobilă sau la vreun distribuitor.
Pentru că lucrez într-o firmă cu un număr mare de angajaţi dacă mă uit dimineaţa în frigider  aş putea să fac un top al farmaciilor din Bucureşti.
Din aprile o să cam trădez punguţa pentru că sediul firmei se va muta într-o clădire care are şi cantină aşa că sper ca job food-ul de care vorbeam acu ceva vreme să fie mai…. îndestulător  (şi la un preţ bun).

… şi hai că am plecat să mai mănânc ceva…

E ora 8.30 pm şi nu aduc ştirile şi nici ora exactă, nici horoscopul şi nici nu vă anunţ dacă e cod galben sau culoare intermitentă la semaforul din intersecţia  bisectoarelor unui triunghi ce formează centrul cercului cromatic plin de sunete, sunete care mai de care mai alese ce formează o imagine exhaustivă a culturii de… morcovi şi alte legume cu adânci rădăcini împământenite în subconştientul de masă, masă servită pe la ore târzii în noapte…

Despre ce vorbeam?

Despre nimic logic din câte se pare, dar trebuia şi o introducere. Trec direct la subiectul  acestui articol, articol de îmbrăcăminte cu buzunar aplicat în faţă, în faţa publicului care se săturase de glumele deja fumate.  Fumate erau toate trei în afară de blonda de la drept, o comedie uşoară cu o blondă în rolul principal, principalul mod de acces fiind interzis persoanelor străine aşa că au fugit pe trepte, treptele cutiei de viteze în număr de patru având o dacie veche din 1983, 1983 de kilocalorii fiind necesarul caloric zilnic pentru a te menţine la un nivel de activitate fizică moderat activ…
Şi mă opresc aici.

PS: pentru cei ce gustă unul sec.

Şi când am început a scrie vroiam să vorbesc despre cu totul şi cu totul altceva.

Se întâmplă uneori să intrăm într-o stare de ascultare, pentru că aşa e normal zic eu, ca atunci când cineva ne vorbeşte, noi să ascultăm. Acum nu zic că e musai să respectăm asta. Mi s-a întâmplat ca cineva să îmi vorbească şi să nu pot să fiu atent la ce spune pentru că eu am observat că persoanei respective i se strângea salivă în colţul gurii. Nu am putut trece peste acest detaliu şi îmi era destul de greu să fiu atent. Sau să observ un coş destul de evident pe fruntea vorbitorului, iarăşi, problemă în a fii atent la ceea ce spune pentru că atenţia mea nu se putea detaşa de acel coş. Şi cred că dacă aş mai caută în arhiva personală aş mă găsi nişte exemple, dar să mă întorc cu câteva ore în urmă când la prea minunatul meu job care este el preaminunat (şi cu entuzisasm zic asta, sau încerc să am entuziasm) s-a întâmplat ca mie şi câtorva colegi să ni se ţină un mic training de aproape patru ore, ceva legat de it, chestii tehnice legate de un software. Şi tipul care ne-a ţinut trainingul avea un tic verbal, spunea într-una ok. Fie că îl punea în loc de virgulă, fie că în loc de punct, fie că făcea trecerea la propoziţia sau ideea următoare, fie că putea fi tradus că un „ati înţeles?”, ok era la putere. Cât de ok e să zici ok de zece ori în două minute?  La un moment dat începusem deja să anticipez ok-ul. Problema este că atunci când m-am angajat, un criteriu a fost atenţia distributivă. Şi să vezi chin pe mine astăzi să trec peste faza cu ok-ul şi să fiu atent la ceea ce zice. Foarte greu! Ok, sper să fie ok ce-am scris şi cum am scris, ok?

Sper să fie ok şi song-ul cu knocking-ul… Hai că pun punct acestui articol. Ok. Să vă meargă ok!

azi e joi, azi se termină joi, mai vine un joi, unii fac poezii legate de joi, alţii au titlul de articol legat de joi, ce cuvânt scurt, joi! Alţii cântă că ne vedem joi, unii adorm mai devreme într-o zi de joi, alţii se petrec într-un club într-o zi de joi, unii strănută de două ori într-o zi de joi, de două ori consecutiv (sănătate, mulţumesc), alţii caută rime de doi şi noi într-o zi de joi, unii au onoarea de a se întâlni cu oameni de soi într-o zi de joi, se pot spune multe într-o zi de joi, chiar şi salva lacrimi într-o zi de joi, sau îţi poţi propune multe într-o zi de joi, sau se întâmplă să spui lucrul potrivit la momentul potrivit într-o zi de joi, alţii se întreabă de ce nu cresc mai repede în zelist într-o zi de joi, iar unii primesc comentarii de parcă blogul lor ar aparţine de fapt unuia numit victor ponta… Cât de multe pot fi făcute  într-o zi de joi! Şi cât de puţine pot fi scrise! …..

şi hai că iar am strănutat într-o zi de joi.

Ce ţi-e şi cu joi!

Mai deunăzi adică chiar ieri, spunem că am crezut în şapte zile, ralu a ţinut să  vină cu o replică. Pentru că mi-a plăcut foarte tare, cu acordul dat  voi publica rândurile scrise de ea mai la vedere, aici, pe prima pagină, într-un mic articol. Aşadar să dăm ora exactă şi varianta needitata cu diacritice:

Am crezut ca daca e luni
Ne’om alerga printre aluni,
Am crezut ca daca e marti
Vom fi putin mai dereglati
Am crezut ca daca e miercuri
Te’oi ajuta un pres sa scuturi
Am crezut ca daca e joi
O sa mancam pizza si noi
Am crezut ca daca e vineri
Vom bea si noi vreo doua beri
Am crezut ca daca e sambata
Ne’om rasfata cu’o visinata
Am crezut ca daca e duminica
O sa ma scoti la plimbarica.
Am crezut…..