eu şi blogu' meu

Se întâmplă uneori să intrăm într-o stare de ascultare, pentru că aşa e normal zic eu, ca atunci când cineva ne vorbeşte, noi să ascultăm. Acum nu zic că e musai să respectăm asta. Mi s-a întâmplat ca cineva să îmi vorbească şi să nu pot să fiu atent la ce spune pentru că eu am observat că persoanei respective i se strângea salivă în colţul gurii. Nu am putut trece peste acest detaliu şi îmi era destul de greu să fiu atent. Sau să observ un coş destul de evident pe fruntea vorbitorului, iarăşi, problemă în a fii atent la ceea ce spune pentru că atenţia mea nu se putea detaşa de acel coş. Şi cred că dacă aş mai caută în arhiva personală aş mă găsi nişte exemple, dar să mă întorc cu câteva ore în urmă când la prea minunatul meu job care este el preaminunat (şi cu entuzisasm zic asta, sau încerc să am entuziasm) s-a întâmplat ca mie şi câtorva colegi să ni se ţină un mic training de aproape patru ore, ceva legat de it, chestii tehnice legate de un software. Şi tipul care ne-a ţinut trainingul avea un tic verbal, spunea într-una ok. Fie că îl punea în loc de virgulă, fie că în loc de punct, fie că făcea trecerea la propoziţia sau ideea următoare, fie că putea fi tradus că un „ati înţeles?”, ok era la putere. Cât de ok e să zici ok de zece ori în două minute?  La un moment dat începusem deja să anticipez ok-ul. Problema este că atunci când m-am angajat, un criteriu a fost atenţia distributivă. Şi să vezi chin pe mine astăzi să trec peste faza cu ok-ul şi să fiu atent la ceea ce zice. Foarte greu! Ok, sper să fie ok ce-am scris şi cum am scris, ok?

Sper să fie ok şi song-ul cu knocking-ul… Hai că pun punct acestui articol. Ok. Să vă meargă ok!